Aia cu cerşetorul
04 Apr 2008 — LP
Seară. Mă urc şi eu ca tot amărâtul în 330, să merg acasă. Cu faţa lungă. Fiiindcă eu vroiam să fie goool, să am eu loooc. Şi nu era. Cu ochii întredeschişi, văd cum toată lumea îmi face loc în autobuz... that's some funky shit... închid ochii şi îmi doresc un scaun... o voce de canal se aude răsunând lângă mine... tot vreunul care o să îmi recite ceva din paraziţii… «voi recita o poezie compoziţie proprie...» Şi începe să zică... şi eu, ca tot omu' de la ţară, mă uit. Mă uit la figura lui când recită, sa văd şi eu ce i se citeşte acolo, între sprîncene. Şi ca prostu' m-am uitat. El recită cu cea mai mare pasiune pe care am vazut-o vreodata la un om, şi mie îmi pică faţa în timpul ăsta, şi mă enervez, fiindcă mie nu-mi plac poeziile. Şi el îşi strigă mizeria, şi îşi cântă muzele, şi ia întreaga lume la mişto, şi doarme în Hotel Canalcontinental. Şi eu mă uit. Şi ma uit acolo privind. Râd zuzele langa mine. Mă minunez de prostia lor. Eu nu eram atât de pasională nici atunci când cântam piesele Irinei Loghin la gradiniţă. Pariez că nici ele. «Nu ştiu cum o cheamă pe prietena dumneavoastră, dar ii voi spune Steluţa, fiindcă fiecare om are o stea.» Şi mă blochez, fiindcă eu radeam de numele ăsta. Şi-mi dau seama că pe mine mă cheamă Luciana. Şi îmi spuneau copiii la gradiniţă ca vine de la «Lucifer». Şi las bărbia în piept şi îmi astup urechile, fiindcă nici să aud nu sunt demnă. Şi când termină, se apropie de geam şi se uită prin el să se vadă tot pe sine. Nu am ştiut unde a coborât. Şi nici eu.